luni, 14 mai 2012

Noi nu suntem straini

    Mă voi plimba într-o zi, într-un oraş, pe o stradă oarecare, mă voi opri să-mi iau un ziar şi voi citi în timp ce voi păşi nesigur, înaintând. La un moment dat îmi voi ridica privirea şi zărindu-te îţi voi zâmbi ştrengăreşte ca unui străin de care ştiu că m-aş putea îndrăgosti nebuneşte. Va urma apoi un val de îndoieli în sufletul meu în vreme ce-mi voi pironi ochii în ziar contiuând să merg pe strada aceea oarecare. Tu, tu şi ideile tale mult prea complexe, ironia ta mereu nelalocul ei şi sarcasmul tau accentuat, tu. Tu vei face cel mai simplu gest pe care l-ai făcut vreodata şi spontaneitatea acelui gest te va uimi până şi pe tine, te vei întoarce şi vei zâmbi, îmi vei zâmbi, fracţiune de secundă în care valul meu de îndoieli se va transforma în siguranţa unei iubiri înca neîmplinite. Răspunzăndu-ţi la zâmbet, te vei apropia de mine fără să ştii ce faci defapt, fără să ştii ce vrei, fără  a-ţi putea controla corpul care spre deosebire de raţiune-ţi, nu te ascultă.
    Vei vrea să spui atât de multe, vei vrea să explici, mai mult pentru tine decât pentru mine, însă vei scoate doar nişte sunete, oftări, care vor aduce un zambet pe faţa mea calmă şi curioasă. Mai apoi eu îmi voi pune mâna dreaptă în mâna ta stângă, aş putea să pun mâna mea stângă în mâna ta dreapta, dar ştiu că eşti stângaci, iar ochii tăi verzi vor fi atât de scânteietori şi pătrunzători încât nu-mi voi da seama cât de aproape vor fi buzele noastre mereu neînţelese şi ţinute prizoniere în sărutările violente ale altor buze, nepotrivite. Şi da, atunci pentru prima oară, ne vom săruta, iar cineva va contempla acel prim sărut într-o fotografie, fotografie care peste ani va dăinui pe şemineul din livingul mare şi luminos al unei case. O casă cu geamuri mari şi o gradină în faţă, o casă care în afară de  noi doi nu va avea nimic special, poate doar o iubire diferită, complexă.
  Noi nu suntem străini, dar acum mi-e frică de tot ce iubirea ta, deşi pregnantă, îmbolnăvită de ideile raţiunii i-ar putea face iubirii mele prea pură şi vastă. Cred că noi avem nevoie să-i dăm timpului puţin răgaz pentru a converti prezentul în viitor ca noi să ne putem îndrăgosti iremediabil, irecuperabil, infinit.

                                                 

                       Pentru că sentimentele vor fi mereu mai puternice decât raţiunea.

Un comentariu: